SERVICIILE PUBLICE 2.0


SERVICIILE PUBLICE 2.0[1]

 Predecesorii lui Lynne Brindley în funcţia de director exe­cutiv al British Library au avut misiunea intimidantă de a organiza, conserva şi face accesibilă colecţia vastă, străveche a bibliotecii. Dar nu s-au aflat în situaţia dificilă în care se află Brindley: posibilitatea ca, în epoca Wikipedia şi Google, bibli­oteca în forma ei tradiţională să nu mai corespundă spiritului vremii. Bibliotecile oferă un acces bine rânduit la informaţie, datorită unui sistem de catalogare pe care puţini amatori îl pot pricepe. Până de curând, această rânduire era asigurată de un proces relativ clar: un manuscris era publicat de una dintre relativ puţinele edituri existente, care încredinţa un exemplar bibliotecii, în baza legislaţiei în vigoare. Publicaţia era catalo­gată, cotată şi depusă pe raft, până când era comandată de un cititor. În vârful acestui sistem se aflau bibliotecarii, care supra­vegheau fluxul de informaţii dinspre şi înspre bibliotecă.

Bibliotecile publice sunt instituţii civice model (sublinierea noastră): sunt deschi­se tuturor, gratuit accesibile, neinteresate de obţinerea unui profit, iar scopul existenţei lor este de a servi cetăţenilor, nu guvernului. Numeroase alte instituţii publice – şcoli, parcuri, BBC – se inspiră din etosul deschis al bibliotecii publice. Criza de identitate şi scop prin care trec astăzi bibliotecile publice zdruncină, prin urmare, temeliile întregului domeniu public. Este un semnal pentru ce s-ar putea întâmpla şi cu alte servicii publice.

Brindley are trei dileme. Ce să colecţioneze o bibliotecă într-o epocă în care practic oricine cu un computer conectat la internet poate deveni editor? Misiunea istoricilor era de a găsi şi interpreta puţinul material documentar fixat pe foi de hârtie, de exemplu, sub forma unor scrisori vechi. Istoricii completau cu ajutorul imaginaţiei golurile de conţinut ale materialului. Însă cei care vor scrie istoria epocilor viitoare vor trebui să aleagă dintr-o varietate năucitoare de documente, multe publicate neoficial, deseori fará o evaluare de tipul peer review şi deseori in formate difícil de stocat: webloguri, videoclipuri, prezentări PowerPoint, podcasturi, profiluri facebook. Brindley spune că misiunea ei seamănă cu încercarea de a “organiza un castron uriaş de spaghetti”. Trebuie să strângă în bibliotecă tot conţinutul webului din lumea întreagă, lucru ce nu poate fi făcut decât din când în când? Sau să se concen­treze pe anumite fragmente ale webului, pe care să le strângă în mod regulat -, iar dacă da, cum să aleagă fragmentele?

Cum poate fi făcut accesibil utilizatorilor unei biblioteci acest material atât de variat? Bibliotecile sunt, pe de o parte, ameninţate de „castronul de spaghetti” al informaţiilor genera­te de utilizator, iar pe de altă parte, de spectrul Google, care a anunţat în 2006 că va digitaliza şi va face accesul gratuit la 20 de milioane de cărţi, pentru care nu se mai aplică drepturile de autor şi care se află în colecţia unor biblioteci importante. Nu oricine poate ajunge la British Library, pe Euston Road în Londra, în timpul orelor de deschidere; dar, datorită lui Google, va avea acces gratuit la numeroase cărţi, la orice oră din zi şi din noapte. Pentru a estima anvergura cererii pe care o va crea Google, e suficient să luăm în considerare experimentul bibli­otecii Universităţii din Michigan, realizat cu 10 000 de mono­grafii care strângeau praful pe rafturi, nefiind decât rar folosite de cei 40 000 de studenţi şi membri ai corpului didactic. Când aceste monografii au devenit accesibile pe internet unor sute de milioane de cititori potenţiali, au fost accesate de 500 000 până la 1 milion de ori într-o lună.[2] Ameninţarea arhivei digi­tale Google obligă bibliotecile să formeze alianţe neobişnuite.

Puţine biblioteci publice îşi pot permite costurile digitalizării cărţilor şi administrării serverelor. British Library s-a asociat cu Microsoft, pentru a digitaliza 100 000 de cărţi. In viitor, mari­le biblioteci publice ar putea deveni afaceri public-private.

Bibliotecile ar putea dobândi, în acelaşi timp, un caracter mai distribuit şi comunitar, deoarece utilizatorii lor vor stoca tot mai mult conţinut pe computerele personale. E uşor să ne imaginăm bibliotecile digitale ca pe nişte sisteme de file sharing – asemănătoare sistemului de file sharing Kazaa, însă nu pentru muzică, ci pentru cuvântul scris – ai căror utilizatori vor putea accesa cărţi stocate pe computerele altora. E dificil să baţi la uşa cuiva şi să-l rogi să-ţi împrumute o carte din biblioteca personală; va fi mult mai uşor să împrumuţi cărţi atunci când cărţile vor fi digitale, iar oamenii îşi vor oferi reciproc acces la materialul lor public.[3]

În jurul acestor colecţii digitale distribuite s-ar putea forma comunităţi, iar bibliotecari pro-amatori vor prelua în mare parte răspunderea de a găsi şi clasifica conţinutul. Brindley prezice o „reechilibrare” a relaţiei dintre bibliotecari şi utilizatori:

Va fi mai degrabă o relaţie între egali. Un model posibil al biblio­tecii viitorului este un amestec între păstrarea celei mai bune tradi­ţii – noi luăm foarte în serios misiunea de a conserva moştenirea naţională şi a o face accesibilă public -, o mai mare participare din partea utilizatorilor şi înlesnirea din partea noastră a activităţii comunităţilor care se formează în special în jurul conţinutului digital.

 În anul 2020, British Library se va afla în aceeaşi clădire de pe Euston Road, Londra, dar s-ar putea numi Cisco British Library. Instituţia bibliotecii va prospera doar dacă va face accesibilă în formă digitală o varietate mult mai mare de mate­rial, din care mare parte va fi stocată pe computere personale si organizată de comunităţi de utilizatori care vor colabora cu bibliotecarii. Biblioteca viitorului va fi o platformă de partici­pare şi colaborare, ai cărei utilizatori vor împărtăşi informaţii şi, în acelaşi timp, vor accesa resursele bibliotecii.

Bibliotecile sunt instituţii publice model: deschise, civice, tolerante, o platformă publică unde oamenii se pot dedica unei varietăţi năucitoare de hobby-uri şi interese private. Putem transforma la fel de mult şi alte servicii publice? [Ne oprim, adică am selectat doar educaţia, ca exemplu, din serviciile publice pentru că avem membri din rândul bibliotecilor de învăţământ şi pentru că sistemul educaţional va influenţa şi pereclita şi activitatea bibliotecilor publice. L.K.]

Cheltuielile publice pentru educaţie, apărare, poliţie, asis­tenţă socială şi sănătate variază între 28% din PIB în Coreea de Sud, 36% în SUA, 45% în Marea Britanie şi un procent mai mare în multe alte economii europene, cu o valoare maximă de peste 55% în Scandinavia. Webul va avea un impact şi mai mare asupra societăţii în ansamblu, dacă va influenţa şi aceste servicii care sunt, în majoritatea societăţilor, finanţate şi furni­zate la nivel colectiv. E caraghios să ne imaginăm următoarea evoluţie: operaţiile medicale sunt cumpărate şi vândute pe eBay, armata este organizată pe Facebook, sistemul de educa­ţie se bazează pe Wikipedia, iar poliţiştii sunt pro-amatori. Nu vom renunţa la şcoli şi profesori, spitale şi medici, poliţişti şi posturi de poliţie, la armata profesionistă. Statul ne obligă deseori să fim prudenţi: să plătim impozite, să mergem la şcoală, s strângem economii, să reducem emisiile de carbon – lucruri al căror sens poate nu-l înţelegem sau pentru care, altfel, n-am avea poate suficientă voinţă. Însă cultura parti­cipării şi colaborării va pătrunde treptat şi în aceste domenii, pentru că serviciile publice au nevoie de o înnoire radicală.

Serviciile publice postbelice s-au întemeiat pe etica paternalistă a controlului şi expertizei profesioniste. Profesioniştii ofereau oamenilor soluţii pentru problemele lor. Dacă o societate îşi dorea mai multă educaţie, angaja mai mulţi profesori şi con­struia mai multe şcoli. Mai multă sănătate însemna mai mulţi medici şi mai multe spitale. Străzi mai sigure însemnau mai multă poliţie. (Cititori mai mulţi înseamnă mai multe biblioteci, adăugam noi, L.K.) Însă şcolile publice şi spitalele, sistemele de asis­tenţă socială şi colectare a deşeurilor par astăzi concepute pen­tru o epocă în care oamenii erau mai respectuoşi, în care economia, viaţa socială, serviciile şi familiile erau mai stabile. Multe dintre bunurile publice – spre exemplu, o comunitate mai sigură, mai sănătoasă – nu pot fi livrate prin poştă ca un pachet. Bunurile publice complexe trebuie să fie create de comunităţile urbane, deseori printr-un proces de inovaţie colaborativ, care implică funcţionari publici, întreprinzători pri­vaţi, familii şi grupuri de voluntari. Birocraţia serviciilor publice este deseori prea greoaie şi complicată pentru a cores­punde cererii de servicii mai personalizate. Instituţiile sunt închistate, rezistente la reformă, închise şi încete în îmbrăţişarea ideilor noi. Reformele de sus în jos, care vizează o ţintă anume, au rezultate tot mai slabe, chiar dacă sunt însoţite de o creştere substanţială a cheltuielilor publice. De aceea se impune o abordare mai radicală, care să exploateze potenţialul autoajutorării colective şi participării de masă. Să luăm exemplul educaţiei.

Şcolile, sau instituţiile asemănătoare, vor rămâne esenţiale pentru educaţie. Se vor face în continuare eforturi pentru atin­gerea unor standarde mai înalte, într-un mod mai consecvent, cu grijă pentru implicarea tuturor elevilor într-un sistem de învăţământ mai bun, în săli de clasă mai bune. Există însă un dezechilibru între şcoli şi lumea în care cresc copiii astăzi, într-o lume în care orice pare oricând accesibil, şcolile continuă să funcţioneze după orare fixe, o împărţire rigidă în trimestre, ani şi clase. Intr-o perioadă în care majoritatea oamenilor lucrau în acelaşi timp, mulţi în acelaşi loc, îndeplineau aceleaşi sarcini, iar sirena fabricii le structura vieţile, era probabil un lucru înţelept. Dar astăzi se lucrează din ce în ce mai mult în locuri şi timpuri diferite. Şcolile sunt fabrici de învăţătură, într-o economie în care inovaţia va fi decisivă. Nu e suficient ca şco­lile să fie deschise mai multă vreme, să aibă un orar mai flexi­bil. Şcolile tradiţionale încurajează prea puţin iniţiativa individuală şi colaborarea în rezolvarea problemelor; ce se învaţă în şcoli nu are legătură cu ce se trăieşte în lumea reală procesul de învăţare se concentrează prea mult asupra aptitu­dinilor cognitive şi prea puţin asupra competenţelor sociale, precum sociabilitatea, munca în echipă şi respectul reciproc, în afară de aceasta, şcoala nu este neapărat cel mai important loc unde învaţă copiii. Familia este la fel de importantă pentru educaţie ca şcoala. Politica educaţională ar trebui să integreze familia în procesul de învăţare, să se concentreze asupra inter­acţiunii dintre şcoală şi familie, să ofere mijloacele necesare pentru a învăţa acasă şi să crească interesul familiei pentru procesul de învăţare. Copiii petrec 85% din timpul în care sunt treji în afara şcolii: învaţă tot mai mult din jocurile pe care le joacă pe computer şi din programele pe care le văd la televi­zor, îşi organizează vieţile cu ajutorul telefoanelor mobile şi al reţelelor sociale.

Putem privi misiunea care-i revine sistemului educaţional modern prin prisma unui joc pe computer: Într-un joc cu un milion de jucători este suficient ca 1% să devină dezvoltatori-jucători, să creeze conţinut pentru ceilalţi jucători, pentru a avea 10 000 de persoane care prestează gratuit o muncă de dezvoltare. Dacă am reuşi să convingem 1% din cele aproxi­mativ 7 milioane de elevi din sistemul educaţional de stat din Marea Britanie să devină dezvoltatori-jucători, am avea 70 000 de copii, echivalentul a 20% din personalul didactic. (Exemplu de dezvoltatori-jucători vedeţi pe www.khanacademy.org , trimiterea noastră, L.K.)

 Unele şcoli merg deja în această direcţie. La sfârşitul anilor 1990, Steve Baker, directorul Lipson Commurtity College din Plymouth, se întreba cum i-ar putea motiva pe copii să se considere partici­panţi la procesul de învăţare. Baker a decis să adapteze în mai mare măsură procesul de învăţare la diversele nevoi şi aspi­raţii ale copiilor. Nu avea însă fondurile necesare pentru a angaja mai mulţi profesori. Soluţia a fost transformarea pro­cesului de învăţare într-o activitate de tipul peer-to-peer, de la egal la egal. Copiii mai mari şi mai capabili de la Lipson au devenit elevi-coordonatori, care îi ajutau pe ceilalţi copii să înveţe. La orele de informatică sau matematică de la Lipson e un lucru obişnuit ca un elev să-i ajute pe alţi doi-trei copii să rezolve o problemă. Baker a răsturnat ordinea şcolii şi nu i-a mai considerat pe elevi simpli consumatori, ci parte a resur­selor de producţie ale şcolii. Elevii-coordonatori au şi ei de profitat de pe urma acestei situaţii, deoarece se bucură de mai multă apreciere pentru contribuţiile lor, iar prin faptul că tre­buie să explice altora ce ştiu, îşi consolidează cunoştinţele.

Să ne imaginăm cum ar putea aplica un oraş logica Noi-gândim în domeniul educaţiei. Ar exista un eBay al învăţă­mântului, o bursă de schimb care să cuprindă întregul oraş şi în care cei care vor să înveţe ar putea lua legătura cu cei care au aptitudini de predare. Dacă cineva ar dori, de exemplu, să înveţe să folosească software-ul GarageBand, ceva ce nu se învaţă în şcoli, ar putea găsi pe acest eBay al învăţământului persoana aptă de a-i preda acest lucru. Mai multe ocazii de a învăţa ar oferi jocurile pentru computer cu mai mulţi jucători, în care aceştia s-ar confrunta cu anumite probleme şi ar dobân­di instrumentele şi aptitudinile necesare pentru a le rezolva împreună – de exemplu, o problemă de natură ecologică, ce ar viza întregul oraş şi pentru care ar fi necesare aptitudini din domeniile matematicii şi ştiinţelor naturii. Pe un site de video-clipuri numit www.YouLearn.org, elevii şi-ar putea posta propriile solu­ţii la anumite probleme, pe care le-ar putea cota şi comenta. Locuitorii şi copiii din oraş ar putea crea – pentru ei înşişi – un fond de date, fapte, informaţii şi cunoştinţe după modelul Wikipediei. Ar exista instrumente cu ajutorul cărora o genera­ţie de elevi ar putea învăţa din greşelile generaţiilor premer­gătoare. Ar exista reţele sociale în care oamenii să poată învăţa împreună, cu şi de la prietenii lor, online şi offline, în cafenele şi acasă.

La ora actuală, educaţia este şcolarizată, e o activitate deo­sebită care se desfăşoară în locuri deosebite, la timpuri deose­bite, în care copiii sunt în mare parte instruiţi în anumite materii din motive pe care nu le înţeleg. Printr-o abordare Noi-gândim, procesul de învăţare s-ar desfăşura pe mai multe planuri, tot timpul, într-o largă varietate de locuri, ar fi coor­donat de o mai mare varietate de persoane şi mai bine adaptat la grupuri mici şi nevoi individuale. Elevii ar avea un cuvânt de spus, ar avea dreptul de a alege ce învaţă, cum, unde şi când, de la profesori, alţi adulţi şi colegii lor.

Will Wright, designerul jocului The Sims, care ştie cum pot „fi implicaţi milioane de adolescenţi într-o activitate, a mărtu­risit revistei The New Yorker cum ar reforma el educaţia:

Problema sistemului nostru educaţional este că am abordat pro­cesul de învăţare dintr-o perspectivă îngustă, reducţionistă, aristote­liană. Spre deosebire de jocuri, nu e conceput pentru a experimenta cu sisteme complexe şi a ne croi calea prin ele în mod intuitiv. Nu e conceput pentru a trăi experienţa eşecului, un alt lucru pe care-l învăţăm din jocuri. Pentru că eu cred că din eşecuri învăţăm mai mult decât din succese. încercările şi eliminările succesive, ingineria inversă, toate acele modalităţi de interacţiune dintre copii şi jocuri – acesta este modul de gândire pe care ar trebui să-l învăţăm în şcoli. Şi aş îndrăzni să afirm că jocurile ne pregătesc mai bine pentru o lume care e tot mai complexă, în care alternativa succes ori eşec e tot mai puţin relevantă.

Sau, cum scria Illich în Deschooling Society (Deşcolarizare societăţii) în 1972:

Instituţiile bune încurajează autoasamblarea, refolosirea, repa­rarea. Ele nu există doar pentru a oferi servicii, ci pentru a crea apti­tudini, pentru a susţine, nu pentru a elimina iniaţitiva proprie.

 … conceptul implicării utilizatorilor ar trebui exploatat mai mult, pentru a-i determina să producă conţinu pentru biblioteci. Oamenii vor prefera să rămână o parte din timp consumatori, în loc să devină participanţi, deoarece li se va părea că acest din urmă rol presupune prea multe eforturi. Unele servicii publice colective nu permit un grad mai ridicat de participare – de exemplu, sistemul de transport în comun – în vreme ce apărarea şi siguranţa depind până la urmă de participarea cetăţenilor. Sectorul public va trebui să se adapteze la cerinţele unei populaţii care a crescut cu MySpace şi Facebook, Wikipedia şi eBay. Tot mai multe organizaţii publice se folo­sesc de wiki-uri interne pentru a organiza informaţiile prove­nite din numeroase surse… Generaţiile mai tinere doresc să aibă un cuvânt de spus, să aibă dreptul de a alege, să li se ofere mai multe ocazii de a participa şi colabora.

Există deja unele iniţiative de pionierat, în care reţelele soci­ale online sunt folosite pentru binele obştesc. În unele oraşe din Marea Britanie, cetăţenii pot adăuga informaţii pe hărţi online, pentru a atrage atenţia consiliului local asupra unor maşini abandonate sau gunoaie care trebuie colectate. O altă iniţiativă, GoLoco, foloseşte potenţialul reţelelor sociale pentru a revigora o cultură care era pe cale de dispariţie –  iniţiative care le permit oamenilor să folosească în mod fle­xibil nişte resurse comune vor deveni şi mai atrăgătoare în viitor

Un sector public care nu oferă cetăţenilor o platformă pen­tru a crea ei înşişi, împreună, soluţii la problemele existente, va începe curând să pară învechit, depăşit şi epuizat. Va fi, în afară de aceasta, mai puţin productiv şi eficient în crearea de bunuri publice. Viitorul serviciilor publice depinde de trans­formarea lor în platforme de participare şi colaborare, de  mobilizare a cetăţenilor în rolul de dezvoltatori-jucători care participă la crearea bunurilor publice.

 

Vă mulţumesc pentru efortul de a parcurge acest material!

Eu am văzut în această secvenţă afinităţi cu rezultatele sondajul IMAS  realizat la comanda IREX. Vă invit la discuţii. De vreme ce se presupune că British Library poate deveni Cisco British Library  – noi ce putem deveni?

 


[1] O secvenţă din volumul: Leadbeater, Charles W. Noi-gândim : inovaţie de masă, nu producţie de masă. Bucureşti, Publica, 2010. – p. 161-175 (cu intervenţii şi prescurtări asumate – L.K.)

[2] Freeman Dyson, „Our Biotech Future”, în The New York Review of Books 54.12,12 iulie 2007.

3 thoughts on “SERVICIILE PUBLICE 2.0

  1. Iulia says:

    Pregătindu-mă de această şedinţă, ca o elevă exemplară, me-am făcut conspect, notîndu-mi cîteva puncte la care aş dori să mă refer în intervenţia mea:
    1. „Se poate întîmpla ca biblioteca, în forma ei tradiţională sa nu mai corecpundă spiritului vieţii”.
    E corect, nu va corespunde, totul se schimbă, noi ne schimbăm şi biblioteca se va schimba. Fară îndoială că biblioteca trebuie să-şi găsească locul său în noua societate, să corespundă realităţii altfel va dispare ca instituţie nu numai ca denumire. Denumirea ei poate fi diferită ( Informatorium, Infoteca, Repozitoriu poate chiar Relxatoriu) esenţa păstrată – poate în formulă lărgită dar totuşi colectarea, clasificarea, punerea la dispoziţie a informaţiei pe ce suport sau în ce formă nu ar fi ea stocată.
    Digitizarea va primi o amploare deosebită, dar mă întreb – este asta o soluţie de păstrare a moştenirii scrise a omenirii pentru generaţiile viitoare? Apropo despre schimbare. Nu ştiu cum va evalua planeta împreună cu omenirea – pesimiştii avertizează despre schimbarea chimpului magnetic al Terrei, schimbare care va aduce cu sine catastrofe grandioase şi evident toatesistemele informatice posibil să fie deteriorate odată şi pentru todeauna (aminiţi-vă de colapsul energetic al Canadei cîd un teritoriu destul de vast a fost lipsit pe o perioadă de 48 ore de energie electrică). Aici aduc un mic citat din romanul Malevil, de Robert Merle „…Sfarsitul lumii, sau, mai degraba, sfarsitul lumii in care traisem pana atunci, a inceput in felul cel mai simplu si mai putin dramatic. S-a stins lumina electrica …”. Staţi fără grijă, dragi bibliotecari, cartea şi anume cartea scrisă, char devenind o raritare (comoară) va fi încă foarte mult timp (am în vedere cel puţin un mileniu) obiect de păstrare cu multă grijă în locuri speciale cum nu se vor numi ele. În încheierea acestui punct vreau să vă citez un fragment mic din una din cărţile mele preferate …..

    2. „Ce să colecteze o bibliotecă într-o epocă unde oricine care posedă un computer poate devini editor”
    Posibilitatea de a fi editor e fascinantă numai în cazul unei creaţii personale dar foarte periculoasă în cazul interpretării unor păreri proprii despre anumite lucruri. Informaticienii sau specialiştii în programare pot face accesibil pentru redactare orice text, cît de protejat nu ar fi el. Şi în astfel de situaţie nu este nici o garanţie că unui, sau mai multor, „subiecti” nu le va veni ideia de a schimba textul, de exemplu al testamentului vechi, unde după cum ştim, sunt destule episoduri, din punct de vedere al acestor subiecţi, amorale. Şi sub pretextul unei înalte moralităţi ei, „subiecţii” vor crea o Biblie nouă, mai perfectă ! Care este garanţia că, în cazul anumitor dificultăţi de program, va dispare o mare parte din informaţie şi pentru posteritate se va păstra doar „noua redacţie” a Bibliei ? Şi aici vreau să fac o remarcă: nu sunt împotriva noilor tehnologii, le accept dar mă întreb – care este soluţia? Nu ştiu, poate combinarea digitizării cu păstrarea pe suporturi fizice (nu CD-uri, calcă un CD şi va rămîne praf, o carte se va boţi puţin dar va rămîne) a multor şi multor publicaţii.
    3. „Bibliotecile – o platformă publică unde oamenii se pot dedica unei varietăţi nălucitoare de hobby-uri”.
    În alineatul care începe cu fraza citată este tratat şi subiectul educaţiei, al învăţămîntului. Din start vă spun – posibil bibliotecile din învăţămît, în forma lor fizică, ca local unde trebuie să vii ca să consulţi ceva, vor dispare. Vor rămîne doar ca depozitarii, ca loc de stocare a unor publicaţii (în cazul dacă se vor păstra tipăriturile) şi ca instituţii de digitizare a lor.
    Bibliotecile publice vor fi, adică eu aş dori ca ele să fie, singurile instituţii publice gratuite în grija Guvernării. Ele şi acuma sunt aproape singurile unde poţi veni practic gratis. Medicina – cu plată; armata – pe contract; învăţămîntul – cu plată, luînd în consideraţie cheltuielile pe care le suportă părinţii sub diferite pretexte (reparaţe, procurare de materiale didactice, mituirea la urma urmei); teatru, săli de concert etc., etc. – cu plată. Şi atunci ce rămîne? BIBLIOTECA.
    Biblioteca publică unde vei putea veni (şi acum vin) să te relaxezi, să înveţi a croşeta, să reciţi o poiezie în compania unor persoane la fel de pasionate de vers sau proză, să discuţi la o ceaşcă de cafea sau ceai despre probleme ce te frămîntă, ori să devii membru a unui club arhaic de persoane care au îvăţat pe de rost opere nemuritoare. Şi în cadrul acestui club prezentările vor fi asemeni celor din 451o
    – sunt „Luceafărul, capitolul I”
    – iar eu sunt „Mioriţa”, nu ştiţi cine e „a 12 noapte” de Shakespeare?, Aş vrea s-o cunosc …

    4. „Conceptul implicării utilizatorilor ar trebui exploatat mai mult, pentru a-i determina să producă conţinuturi pentru biblioteci”.

    Pînă acum am cris mai mult despre viitor, mi-am pus întrebări şi mi-am expus unele viziuni ale mele. A venit timpul să vorbim şi despre prezent. Chiar din momentul primei publicaţii despre Biblioteca 2.0 în publicaţiile noastre de specialitate, se menţionează, că esenţa acestui concept (Biblioteca 2.0, prin analogie cu Web 2.0) este implicarea utilizatorului în activităţile si serviciile bibliotecii sau – „ biblioteca centrată pe utilizator”. Ce, pînă acum a fost altfel ? Cel puţin declarat a fost întodeauna că activăm pentru cititor şi că el participă la organizarea activităţii bibliotecii ( amintiţi-vă de „prietenii cărţii”, comitele sau comsiile de ajutorare a bibliotecii („bibliotecnîi sovet”) ş. a. m. d. Feedback-ul a existat întodeauna – cărţi de reclamaţii, boxe, conferinţe de cititori, chestionare – poate că formal dar au fost!
    Cum vă imaginaţi implicarea utilizatorilor în crearea de servicii sau conţinuturi ? Prin propuneri de servicii noi ? Nu e o implicare directă şi a mai fost. Creare de conţinuturi – să scrie un manual, o carte, un sfat? – el o face acasă, la computerul personal, o plasează pe web şi care e aici rolul bibliotecii ? Dacă vreţi să spuneţi că colecţiile bibliotecii sunt organizare luînd în consideraţie doleanţele utilizatorilor – spuneţi-mi, pînă acum nu aţi declarat acelaşi lucru ? Şi care este atunci „fişca” Bibliotecii 2.0, dacă numai tehnologiile informaţionale nu m-aţi impresionat!
    Implicarea nemijlocită a utilizatorului în toate activităţile bibliotecii e problemă, mai cu seamă că în aceiaş lucrare pe care o discutăm astăzi este şi următoarea frază: „Oamenii vor prefera să rămână o parte din timp consumatori, în loc să devină participanţi, deoarece li se va părea că acest din urmă rol presupune prea multe eforturi” şi vor avea dreptate, zic eu, deoarece nu ei trebuie să facă ceva pentru noi (bibliotecile) ci noi, din răsputeri, trebuie să facem cît mai mult pentru ei, atît timp cît vom fi plătiţi sau voluntari dar vom fi în serviciul comunităţii.
    Cu respect, Iulia Tătărescu.

    Like

  2. Iulia says:

    Din graba mare am scapat un fragment din interventaia mea, i-l reproduc aici:
    „Montag, doriţi să citiţi “Republica” lui Platon?
    – O, da, desigur!
    – Ei bine, eu sunt “Republica” lui Platon. Dar pe Marcus Aurelius doriţi să-l citiţi? Dl Simmons este Marcus Aurelius.
    – Bună! – A zis domnul Simmons.
    – Buna ziua, – a răspus Montag.
    – Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Jonathan Swift, autor al unei foarte acute satire politice “Calatoriile lui Gulliver”. Dar iată Charles Darwin, Schopenhauer, dar acesta este Einstein, iar lângă mine – domnul Albert Schweitzer, bunul filosof. Aici, în faţa dumneavoastră, Montag sunt Aristofan şi Mahatma Gandhi, Gautama Buddha şi Confucius, Thomas Jefferson, Lincoln şi toţi la dispoziţia dumneavoastră. Îi avem, de asemenea pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan.”
    Bradbury, Ray. Fahrenheit 451

    Like

  3. Ludmila P. says:

    Internetul si, in special, serviciile web 2.0 au schimbat lumea. Aceasta schimbare este, in realitate, o trecere a unor servicii publice pe alt suport, cel electronic. Sint de acord cu opinia dnei Iulia, ca esenta activitatii unei biblioteci este si va ramine aceeasi. Bibliotecile in forma traditionala vor ramine inca mult timp. Cred ca, biblioteca electronica/digitala/virtuala trebuie sa fie perceputa ca un suport, o facilitate in activitate, in comunicarea cu utilizatorul. Iar serviciile oferite de tehnologiile informationale trebuie utilizate in beneficiul bibliotecilor sau in cazul altor institutii care ofera servicii publice.

    Like

Răspunde. Expuneți părerea.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s